4. Evaluare

Ce valoare trebuie acordată metodei istorico-critice, mai ales în stadiul actual al evoluției ei?

Este o metodă care, utilizată în mod obiectiv, nu implică în sine nici un a priori. Dacă folosirea ei este însoțită de asemenea a priori, aceasta nu se datorează metodei înseși, ci unor opțiuni hermeneutice care orientează interpretarea și pot fi tendențioase.

Orientată, la începutul său, în sensul criticii izvoarelor și al istoriei religiilor, metoda a avut ca rezultat deschiderea unei căi noi de acces la Biblie, arătând că este o colecție de scrieri care, cel mai adesea, mai ales pentru Vechiul Testament, nu sunt creația unui autor unic, ci au avut o lungă preistorie, în mod inextricabil legată de istoria lui Israel sau de cea a Bisericii primare. Înainte, interpretarea iudaică sau creștină a Bibliei nu avea o conștiință clară asupra condițiilor istorice concrete și diverse în care s-a înrădăcinat Cuvântul lui Dumnezeu.

Ea avea în această privință o cunoaștere globală și îndepărtată. Confruntarea exegezei tradiționale cu o abordare științifică ce făcea la început abstracție în mod conștient de credință și uneori chiar i se opunea, a fost, desigur, dureroasă; totuși, ea s-a dovedit mai târziu salutară: o dată ce metoda a fost eliberată de prejudecățile extrinsece, ea a dus la o înțelegere mai exactă a adevărului Sfintei Scripturi (Dei Verbum, 12). După Divino Afflante Spiritu, căutarea sensului literal al Scripturii este o sarcină esențială a exegezei și, pentru îndeplinirea acestei sarcini, este necesară determinarea genului literar al textelor (cf. Ench. Bibl. 560), ceea ce se face cu ajutorul metodei istorico-critice.

Neîndoielnic, folosirea clasică a metodei istorico-critice are limite, fiindcă se restrânge la căutarea sensului textului biblic în împrejurările istorice ale producerii sale și nu se interesează de celelalte potențialități de sens care s-au manifestat de-a lungul epocilor posterioare ale revelației biblice și de-a lungul istoriei Bisericii. Totuși, această metodă a contribuit la producerea unor lucrări de exegeză și de teologie biblică de mare valoare.

S-a renunțat de mult timp la amalgamarea metodei cu un sistem filozofic. Recent, o tendință exegetică a deviat metoda în sensul unei insistențe predominante asupra formei textului cu mai puțină atenție asupra conținutului său, însă această tendință a fost corectată datorită aportului unei semantici diferențiate (semantica cuvintelor, a frazelor, a textului) și datorită studierii aspectului pragmatic al textelor.

În privința includerii în metodă a unei analize sincronice a textelor, trebuie recunoscut că este vorba de o operație legitimă, căci expresia cuvântului lui Dumnezeu este textul în starea lui finală și nu o redactare anterioară. Însă studiul diacronic rămâne indispensabil pentru a sesiza dinamismul istoric care animă Sfânta Scriptură și pentru a-i arăta bogata complexitate: de exemplu, codul Legământului (Ex 21-23) reflectă un stadiu politic, social și religios al societății israelite diferit de cel pe care îl reflectă celelalte legislații păstrate în Deuteronom (Dt 12-26) și Levitic (codul sfințeniei, Lev 17-26). Tendinței istoricizante care a putut fi reproșată vechii exegeze istorico-critice, n-ar trebui să-i urmeze excesul invers, cel al unei uitări a istoriei, din partea unei exegeze exclusiv sincronice.

În definitiv, scopul metodei istorico-critice este de a pune în lumină, în mod mai ales diacronic, sensul exprimat de autori și redactori. Cu ajutorul altor metode și abordări, ea deschide cititorului modern accesul la semnificația textului Bibliei, așa cum îl avem.

Haruri si binecuvantari tuturor cititorilor!