1. Analiza retorică

La drept vorbind, analiza retorică nu este în sine o metodă nouă. Noutatea constă, pe de o parte, în utilizarea ei sistematică pentru interpretarea Bibliei și, pe de altă parte, în nașterea și dezvoltarea unei «noi retorici».

Retorica este arta de a compune discursuri convingătoare. Datorită faptului că toate textele biblice sunt într-o anumită măsură texte persuasive, o anumită cunoaștere a retoricii face parte din echipamentul normal al exegeților. Analiza retorică trebuie să se desfășoare în mod critic, fiindcă exegeza științifică este un demers, care se supune în mod necesar exigențelor spiritului critic.

Numeroase studii biblice recente au acordat o mare atenție prezenței retoricii în Scriptură. Se pot distinge trei abordări diferite. Prima se bazează pe retorica clasică greco-latină; cea de-a doua urmărește procedeele semitice de compoziție; cea de-a treia se inspiră din cercetările moderne numite «noua retorică».

Orice situație a unui discurs comportă prezența a trei elemente: oratorul (sau autorul), discursul (sau textul) și auditoriul (sau destinatarii). Retorica clasică distinge, prin urmare, trei factori de convingere care contribuie la calitatea unui discurs: autoritatea oratorului, argumentația discursului și emoțiile pe care le trezește în auditoriu. Diversitatea situațiilor și a auditoriilor influențează foarte mult asupra modului de a vorbi. Retorica clasică, începând cu Aristotel, admite distingerea a trei genuri de elocință: genul judiciar (în fața tribunalelor), cel deliberativ (în adunările politice), cel demonstrativ (în celebrări).

Constatând influența enormă a retoricii în cultura elenistică, un număr crescând de exegeți utilizează tratatele de retorică clasică pentru a analiza mai bine anumite aspecte ale scrierilor biblice, mai ales cele ale Noului Testament.

Alți exegeți își concentrează atenția asupra trăsăturilor specifice ale tradiției literare biblice. Înrădăcinată în cultura semitică, aceasta manifestă un gust pronunțat pentru compozițiile simetrice, datorită cărora sunt stabilite raporturi între diferitele elemente ale textului. Studiul multiplelor forme de paralelism și al altor procedee semitice de compoziție trebuie să permită mai buna discernere a structurii literare a textelor și ajungerea la o înțelegere mai bună a mesajului lor.

Privind dintr-un punct de vedere mai general, «noua retorică» vrea să fie altceva decât un inventar al figurilor de stil, al artificiilor oratorice și al speciilor de discursuri. Ea cercetează de ce o anumită folosire specifică a limbajului este eficace și ajunge să comunice o convingere. Ea se vrea «realistă», refuzând să se limiteze la simpla analiză formală. Acordă situației dezbaterii atenția cuvenită. Ea studiază stilul și compoziția ca mijloace de a exercita o acțiune asupra auditoriului. În acest scop, ea folosește aportul recent al unor discipline ca lingvistica, semiotica, antropologia și sociologia.

Aplicată Bibliei, «noua retorică» vrea să pătrundă în inima limbajului revelației ca limbaj religios persuasiv și să-i evalueze impactul în contextul social al comunicării.

Deoarece aduc o îmbogățire studiului critic al textelor, analizele retorice merită multă considerație, mai ales în aprofundările lor recente. Ele repară o neglijență care a durat mult timp și descoperă sau pun într-o lumină mai bună perspective originale.

«Noua retorică» atrage atenția, pe bună dreptate, asupra capacității persuasive și de convingere a limbajului. Biblia nu este o simplă enunțare de adevăruri. Este un mesaj înzestrat cu o funcție de comunicare într-un anumit context, un mesaj care comportă un dinamism al argumentației și o strategie retorică.

Analizele retorice își au, totuși, limitele lor. Atunci când se mulțumesc să fie descriptive, rezultatele lor adesea nu au decât un interes stilistic.

În mod fundamental sincronice, ele nu pot pretinde să constituie o metodă independentă care să fie autosuficientă. Aplicarea lor la textele biblice ridică mai multe întrebări: Autorii acestor texte aparțineau mediilor celor mai cultivate? Până la ce punct au urmat ei regulile retoricii în compunerea scrierilor lor? Care retorică este cea mai pertinentă pentru analizarea unei anumite scrieri: cea greco-latină sau cea semitică? Nu riscăm să atribuim anumitor texte biblice o structură retorică prea elaborată? Aceste întrebări – și altele – nu trebuie să îndepărteze de folosirea acestui gen de analiză; ele invită numai la a nu recurge la ele fără discernământ.

Haruri si binecuvantari tuturor cititorilor!