2. Analiza narativă

Exegeza narativă propune o metodă de înțelegere și de comunicare a mesajului biblic care să corespundă formei de narațiune și de mărturie, modalitate fundamentală a comunicării între persoane umane, caracteristică și Sfintei Scripturi. Într-adevăr, Vechiul Testament prezintă o istorie a mântuirii a cărei narare eficace devine substanța mărturisirii de credință, a liturgiei și a catehezei (cf. Ps 78,3-4; Ex 12,24-27; Dt 6,20-25; 26,5-11). La rândul său, proclamarea kerygmei creștine cuprinde secvența narativă a vieții, morții și învierii lui Isus Cristos, evenimente a căror narare detaliată ne-o oferă Evangheliile. Cateheza se prezintă și ea sub formă narativă (cf. 1 Cor 11, 23-25).

În privința abordării narative, trebuie făcută distincția între metodele de analiză și reflecția teologică.

Actualmente sunt propuse numeroase metode de analiză. Unele pleacă de la studiul modelelor narative antice. Altele se bazează pe una sau alta din «naratologiile» actuale, care pot avea puncte comune cu semiotica. Atentă în mod deosebit la elementele textului care privesc intriga, personajele și punctul de vedere al naratorului, analiza narativă studiază modul în care o povestire este istorisită, în așa fel încât să-l angajeze pe cititor în «lumea narațiunii» și în sistemul ei de valori.

Mai multe metode introduc o distincție între «autorul real» și «autorul implicit», «cititorul real» și «cititorul implicit». «Autorul real» este persoana care a compus narațiunea. Prin «autor implicit» se desemnează imaginea autorului căreia textul îi dă naștere progresiv în cursul lecturii (cu cultura, temperamentul, tendințele, credința lui etc). Se numește «cititor real» orice persoană care are acces la text, începând cu primii destinatari care i-au citit sau l-au auzit citit, până la cititorii sau ascultătorii de astăzi. Prin «cititor implicit» se înțelege cel pe care textul îl presupune și îl produce, cel care este capabil să efectueze operațiile mentale și afective cerute pentru a intra în lumea narațiunii și pentru a răspunde în modul vizat de autorul real prin intermediul autorului implicit.

Un text continuă să-și exercite influența în măsura în care cititorii reali (de exemplu, noi înșine la sfârșitul secolului XX) se pot identifica cu cititorul implicit. Una din sarcinile majore ale exegezei este facilitarea acestei identificări.

De analiza narativă se leagă un mod nou de a aprecia dimensiunile textelor. În timp ce metoda istorico-critică privește mai degrabă textul ca o «fereastră», care permite observațiile asupra uneia sau a alteia dintre epoci (nu numai în privința faptelor povestite, ci și în privința situației comunității pentru care au fost povestite), se subliniază că textul funcționează și ca o «oglindă», în sensul că oferă imaginea unei lumi, – care își exercită influența asupra modurilor de a vedea ale cititorului și îl determină pe acesta să adopte anumite valori mai degrabă decât pe altele.

Acestui gen de studiu, tipic literar, i s-a asociat reflecția teologică, ce ia în considerare consecințele pe care le comportă, pentru adeziunea de credință, natura de narațiune – și deci de mărturie – a Sfintei Scripturi și deduce de aici «o hermeneutică de tip practic și pastoral. Se reacționează în acest fel împotriva reducerii textului inspirat la o serie de teze teologice, formulate adesea potrivit unor categorii și unui limbaj nescripturar.

I se cere exegezei narative să reabiliteze, în contexte istorice noi, modurile de comunicare și de semnificație proprii narațiunii biblice, pentru a deschide mai bine calea eficacității ei pentru mântuire. Se insistă pe necesitatea de «a relata mântuirea» (aspectul «informativ» al narațiunii) și de «a relata în vederea mântuirii» (aspect «performativ»). Într-adevăr, narațiunea biblică – explicit sau implicit, după caz – conține o chemare existențială adresată cititorului.

Pentru exegeza Bibliei, analiza narativă prezintă o utilitate evidentă, căci ea corespunde naturii narative a unui foarte mare număr de texte biblice. Ea poate contribui la facilitarea trecerii, adesea anevoioase, între sensul textului în contextul său istoric – așa cum încearcă să-l definească metoda istorico-critică – și dimensiunile textului pentru cititorul de astăzi. În schimb, distincția între «autorul real» și «autorul implicit» sporește complexitatea problemelor de interpretare.

Aplicându-se textelor Bibliei, analiza narativă nu se poate mulțumi să lipească pe ele niște modele prestabilite. Ea trebuie mai degrabă să se străduiască să corespundă specificității lor. Abordarea sincronică a textelor cere să fie completată cu studii diacronice. Pe de altă parte, trebuie să evite o posibilă tendință de a exclude orice elaborare doctrinală a datelor pe care le conțin narațiunile Bibliei.Ea s-ar afla atunci în dezacord cu însăși tradiția biblică, ce practică acest gen de elaborare, și cu tradiția Bisericii, care a continuat pe această cale. În sfârșit, trebuie observat că eficacitatea existențială subiectivă a Cuvântului lui Dumnezeu, transmisă în mod narativ, nu poate fi considerată ca un criteriu suficient al veracității înțelegerii sale.

Haruri si binecuvantari tuturor cititorilor!