Libertatea religioasă și relația omului cu Dumnezeu
3. Toate aceste lucruri devin și mai clare dacă se ține seama de faptul că norma supremă a vieții omenești este legea divină însăși, eternă, obiectivă și universală, prin care Dumnezeu, după planul înțelepciunii și iubirii sale, orânduiește, conduce și cârmuiește lumea întreagă și căile comunității umane.
Dumnezeu îl face pe om părtaș la această lege a sa în așa fel încât omul, sub călăuzirea blândă a providenței divine, poate cunoaște tot mai bine adevărul care este mereu același. De aceea, fiecare om are îndatorirea și, deci, și dreptul de a căuta adevărul în materie de religie pentru a-și forma cu prudență judecăți de conștiință drepte și adevărate, folosind mijloace potrivite.
Adevărul trebuie însă căutat într-un mod corespunzător demnității persoanei umane și naturii ei sociale, adică printr-o cercetare liberă, cu ajutorul magisteriului sau al instruirii, al discuției și dialogului, prin care unii expun altora adevărul pe care l-au găsit sau socotesc că l-au găsit, pentru a se ajuta reciproc în căutarea adevărului; iar adevărul cunoscut trebuie îmbrățișat cu tărie, printr-un asentiment personal.
Însă omul percepe și recunoaște imperativele legii divine cu ajutorul conștiinței sale, pe care este obligat să o urmeze cu fidelitate în toată activitatea sa spre a ajunge la Dumnezeu, scopul său. Așadar, omul nu trebuie silit să acționeze împotriva conștiinței sale, nici nu trebuie împiedicat să acționeze conform conștiinței sale, mai ales în domeniul religios.
Într-adevăr, practicarea religiei constă, prin însăși natura sa, în primul rând în acte interioare voluntare și libere prin care omul se îndreaptă direct spre Dumnezeu: astfel de acte nu pot fi nici impuse nici interzise de vreo putere pur omenească. Dar însăși natura socială a omului cere ca acesta să-și exprime în exterior actele interioare de religie, să comunice cu alții în materie de religie, să-și mărturisească religia în mod comunitar.
Așadar, se face o nedreptate împotriva persoanei umane și împotriva ordinii înseși stabilite de Dumnezeu pentru oameni dacă i se refuză omului exercitarea liberă în societate a religiei atâta timp cât este păstrată dreapta ordine publică.
Pe lângă aceasta, actele religioase prin care oamenii se îndreaptă direct spre Dumnezeu printr-o hotărâre lăuntrică, în formă individuală și publică, prin natura lor depășesc sfera pământească și temporală. Puterea civilă, a cărei menire este să asigure binele comun temporal, trebuie, desigur, să recunoască și să favorizeze viața religioasă a cetățenilor, însă trebuie spus că își depășește limitele dacă își arogă dreptul de a dirija sau de a împiedica actele religioase.
Haruri și binecuvântări tuturor cititorilor!
