1. Abordarea canonică

Constatând că metoda istorico-critică întâmpină uneori dificultăți în a atinge nivelul teologic în concluziile sale, abordarea «canonică», apărută în Statele Unite cu circa douăzeci de ani în urmă, înțelege să ducă la bun sfârșit o sarcină teologică de interpretare, plecând de la cadrul explicit al credinței: Biblia în ansamblul său.

Pentru a face aceasta, ea interpretează fiecare text biblic în lumina Canonului Scripturilor, adică a Bibliei așa cum este primită ca normă de credință de către o comunitate de credincioși. Ea încearcă să situeze fiecare text în cadrul planului unic al lui Dumnezeu, cu scopul de a ajunge Ia o actualizare a Scripturii pentru timpul nostru. Ea nu pretinde să se substituie metodei istorico-critice, dar dorește să o completeze.

Au fost propuse două puncte de vedere:

Brevard S. Childs își concentrează interesul asupra formei canonice finale a textului (carte sau colecție), formă acceptată de comunitate ca având autoritate în exprimarea credinței și călăuzirea vieții.

Mai mult decât asupra formei finale și stabilizate a textului, James A. Sanders își îndreaptă atenția asupra «procesului canonic» sau dezvoltarea progresivă a Scripturilor cărora comunitatea de credincioși le-a recunoscut o autoritate normativă. Studiul critic al acestui proces examinează în ce fel vechile tradiții au fost reutilizate în noi contexte, înainte de a constitui un întreg, în același timp stabil și adaptabil, coerent și unificând date divergente, din care comunitatea de credință își dobândește identitatea.

În cursul acestui proces au fost puse în aplicare unele procedee hermeneutice și mai sunt încă aplicate și după fixarea canonului; ele sunt adesea de gen midrașic, folosind la actualizarea textului biblic. Ele favorizează o interacțiune constantă între comunitate și Scripturile ei, făcând apel la o interpretare care vizează transpunerea în actualitate a tradiției.

Abordarea canonică reacționează, pe drept cuvânt, împotriva valorizării exagerate a ceea ce este presupus a fi original și primitiv, ca și cum numai acestea ar fi autentice. Scriptura inspirată este într-adevăr Scriptura așa cum a recunoscut-o Biserica drept regulă a credinței sale. În această privință, se poate insista fie asupra formei finale în care se află actualmente fiecare carte, fie asupra ansamblului pe care acestea îl constituie drept Canon. O carte nu devine biblică decât în lumina întregului Canon.

Comunitatea credincioșilor este efectiv contextul adecvat pentru interpretarea textelor canonice. Credința și Duhul Sfânt îi îmbogățesc exegeza; autoritatea Bisericii, care se exercită în serviciul comunității, trebuie să vegheze ca interpretarea să rămână fidelă marii Tradiții care a produs textele (cf. Dei Verbum, 10).

Abordarea canonică se luptă cu mai multe probleme, mai ales atunci când caută să definească «procesul canonic». Începând de când se poate spune că un text este canonic? Pare admisibil să fie considerat astfel din momentul în care comunitatea atribuie textului o autoritate normativă, chiar înainte de fixarea definitivă a acestui text. Se poate vorbi de o hermeneutică «canonică» începând de când repetarea tradițiilor, care se efectuează ținând seama de aspectele noi ale situației (religioase, culturale, teologice), menține identitatea mesajului. Dar se pune o întrebare: procesul de interpretare care a dus la formarea Canonului trebuie recunoscut ca regulă de interpretare a Scripturii până în zilele noastre?

Pe de altă parte, relațiile complexe între Canonul iudaic al Scripturilor și Canonul creștin suscită numeroase probleme pentru interpretare. Biserica creștină a primit drept «Vechi Testament» scrierile care aveau autoritate în comunitatea iudaică elenistică, dar unele dintre acestea lipsesc din Biblia ebraică sau se prezintă în ea sub o formă diferită. Așadar corpus-ul este diferit. Din cauza acestui fapt, interpretarea canonică nu poate fi identică, fiindcă fiecare text trebuie să fie citit în relație cu ansamblul corpus-ului. 

Dar, mai ales, Biserica citește Vechiul Testament în lumina evenimentului pascal – moartea și învierea lui Cristos Isus -, care aduce o noutate radicală și dă, cu o autoritate suverană, un sens decisiv și definitiv Scripturilor (cf. Dei Verbum, 4). Această nouă determinare a sensului face parte integrantă din credința creștină. Totuși, ea nu trebuie să nege orice consistență interpretării canonice anterioare, cea care a precedat Pastele creștin, deoarece trebuie respectată fiecare etapă a istoriei mântuirii. Golirea de substanță a Vechiului Testament ar însemna privarea Noului Testament de înrădăcinarea lui în istorie.

Haruri si binecuvantari tuturor cititorilor!