3. Abordarea prin istoria efectelor textului

Această abordare se bazează pe două principii: a) un text nu devine o operă literară decât dacă întâlnește cititori care îi dau viață însușindu-și-l; b) această însușire a textului, care se poate efectua în mod individual sau comunitar și care poate lua formă în diferite domenii (literar, artistic, teologic, ascetic și mistic), contribuie la mai buna înțelegere a textului însuși.

Fără a fi total necunoscută în antichitate, această abordare s-a dezvoltat între 1960 și 1970 în studiile literare, atunci când critica s-a interesat de relațiile dintre texte și cititorii lor. Exegeza biblică nu putea decât să tragă foloase din această cercetare, cu atât mai mult cu cât hermeneutica filozofică afirma, la rândul ei, distanța necesară între operă și autorul ei, ca și între operă și cititorii ei. În această perspectivă, s-a început să se introducă în procesul interpretării istoria efectului provocat de o carte sau de un pasaj al Scripturii («Wirkungsgeschichte»). Se fac eforturi de a aprecia evoluția interpretării de-a lungul timpului în funcție de preocupările cititorilor și de a evalua importanța rolului tradiției pentru clarificarea sensului textelor biblice.

Confruntarea textului cu cititorii săi suscită o anumită dinamică, fiindcă textul exercită o înrâurire și provoacă reacții. El face să răsune o chemare, care este auzită de cititori în mod individual sau în grupuri. De altfel, cititorul nu este niciodată un subiect izolat. El aparține unui spațiu social și se situează într-o tradiție. El se apropie de text cu întrebările lui, operează o selecție, propune o interpretare și, în final, poate crea o altă operă sau poate lua inițiative care se inspiră direct din felul în care el citește Scriptura.

Exemplele unor asemenea abordări sunt deja numeroase. Istoria felului în care a fost citită Cântarea Cântărilor oferă o mărturie excelentă în această privință; ea arată cum a fost primită această carte în epoca Părinților Bisericii, în mediul monastic latin în Evul Mediu sau la un mistic ca sfântul Ioan al Crucii; ea permite astfel o mai bună descoperire a tuturor dimensiunilor de sens ale acestei scrieri. În același fel, în Noul Testament, este posibilă și utilă clarificarea sensului unei pericope (de exemplu, cea a tânărului bogat din Mt 19, 16-36) arătându-i rodnicia de-a lungul istoriei Bisericii.

Însă istoria atestă și existența unor curente de interpretare tendențioase și false, cu efecte nefaste, îndemnând, de exemplu, la antisemitism sau la alte discriminări rasiale sau chiar la iluzii milenariste. Se vede de aici că această abordare nu poate fi o disciplină autonomă. Este necesar un discernământ. Trebuie evitată privilegierea unuia sau altuia din momentele istoriei efectelor unui text făcându-se din el unica regulă de interpretare.

Haruri si binecuvantari tuturor cititorilor!