Modul de a acționa al lui Cristos și al apostolilor săi

11. Dumnezeu îi cheamă, desigur, pe oameni să-l slujească în spirit și adevăr și de aceea această chemare îi obligă în conștiință, dar nu îi constrânge. Într-adevăr, Dumnezeu ține seama de demnitatea persoanei umane create de el, care trebuie să fie călăuzită de judecata proprie și să se bucure de libertate. Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus, în care Dumnezeu s-a dezvăluit în mod perfect pe sine și căile sale. Cristos, Învățătorul și Domnul nostru, blând și smerit cu inima, i-a atras și i-a invitat cu răbdare pe ucenici.

E drept că el și-a sprijinit și și-a confirmat propovăduirea prin minuni, însă a făcut-o pentru a trezi și a întări credința ascultătorilor, nu pentru a exercita asupra lor o constrângere. Desigur, i-a mustrat pe cei care îl ascultau, pentru necredința lor, dar lăsând pedeapsa pe seama lui Dumnezeu în ziua judecății. Trimițându-i pe apostoli în lume, le-a spus: „Cel care va crede și se va boteza va fi mântuit, iar cel care nu va crede va fi osândit” (Mc 16,16).

Recunoscând că o dată cu grâul a fost semănată și neghina, a poruncit să fie lăsate să crească amândouă până la secerișul care va fi la sfârșitul veacurilor. Nevrând să fie un Mesia politic și dominator cu forța[, a preferat să se numească pe sine Fiul Omului, venit „să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mc 10,45).

El s-a arătat slujitorul desăvârșit al lui Dumnezeu care „nu va frânge trestia strivită și nu va stinge feștila ce fumegă încă” (Mt 12,20). A recunoscut puterea civilă și drepturile ei, poruncind să i se dea dajdie Cezarului, dar a avertizat limpede că trebuie respectate drepturile superioare ale lui Dumnezeu: „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele care sunt ale lui Dumnezeu” (Mt 22,21).

În sfârșit, împlinind pe cruce opera răscumpărării prin care le-a dobândit oamenilor mântuirea și adevărata libertate, și-a desăvârșit revelația. A dat mărturie despre adevăr, dar nu a voit să-l impună cu forța celor care îl respingeau. Căci împărăția lui nu se apără cu sabia, ci se întărește mărturisind și ascultând adevărul și crește prin iubirea cu care Cristos, ridicat pe cruce, îi atrage pe oameni la sine.

Apostolii, învățați de cuvântul și exemplul lui Cristos, au urmat aceeași cale. Încă de la începuturile Bisericii, ucenicii lui Cristos s-au străduit să-i convertească pe oameni la mărturisirea lui Cristos Domnul nu prin constrângere, nici prin artificii nedemne de evanghelie, ci mai presus de toate prin puterea cuvântului lui Dumnezeu.

Ei vesteau cu tărie tuturor planul lui Dumnezeu Mântuitorul „care vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1Tim 2,4); însă, în același timp, îi respectau pe cei slabi, chiar dacă aceștia se aflau în greșeală, arătând astfel cum „fiecare dintre noi va da socoteală pentru sine lui Dumnezeu” (Rom 14,12) și, prin urmare, este dator să asculte numai de propria conștiință. Asemenea lui Cristos, apostolii s-au străduit mereu să dea mărturie despre adevărul lui Dumnezeu, plini de îndrăzneală în fața poporului și a căpeteniilor pentru „a vesti cuvântul lui Dumnezeu cu încredere” (Fap 4,31).

Căci ei credeau cu tărie că evanghelia este, într-adevăr, puterea lui Dumnezeu spre mântuirea tuturor acelora care cred. Disprețuind, așadar, toate „armele trupești”, urmând exemplul blândeții și modestiei lui Cristos, ei au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu pe deplin încrezători în puterea divină a acestui cuvânt de a nimici forțele potrivnice lui Dumnezeuși de a-i duce pe oameni la credința și ascultarea față de Cristos[.

Ca și Învățătorul, la fel și apostolii au recunoscut autoritatea civilă legitimă: „Nu există autoritate decât de la Dumnezeu”, afirmă Apostolul, și de aceea poruncește: „Tot omul să fie supus stăpânirilor mai înalte… cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu” (Rom 13,1-2). În același timp, însă, nu s-au temut să reziste puterii publice dacă aceasta se opunea puterii sfinte a lui Dumnezeu: „Se cuvine să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni” (Fap 5,29).

Haruri și binecuvântări tuturor cititorilor!