2. Abordarea prin antropologia culturală

Abordarea textelor biblice care utilizează cercetările de antropologie culturală este în strânsă relație cu abordarea sociologică. Distincția între aceste două abordări se situează în același timp la nivelul sensibilității, la cel al metodei și la cel al aspectelor realității care rețin atenția. În timp ce abordarea sociologică – după cum am spus – studiază mai ales aspectele economice și instituționale, abordarea antropologică se interesează de un vast ansamblu de alte aspecte care se reflectă în limbaj, artă, religie, dar și în îmbrăcăminte, podoabe, sărbători, dansuri, mituri, legende și tot ceea ce privește etnografia.

În general, antropologia culturală caută să definească caracteristicile diferitelor tipuri de oameni în mediul lor social – cum ar fi, de exemplu, omul mediteraneean, – cu tot ce implică aceasta ca studiu al mediului rural sau urban și ca atenție față de valorile recunoscute de societate (onoare și dezonoare, secret, fidelitate, tradiție, gen de educație și de școli), față de felul în care se exercită controlul social, față de ideile despre familie, casă, rudenie, situația femeii, față de binomurile instituționale (patron/client, proprietar/locatar, binefăcător/beneficiar, om liber/sclav), fără a uita concepția despre sacru și profan, tabu-urile, ritualul de trecere de la o situație la alta, magie, originea resurselor, a puterii, a informației etc.

Pe baza acestor elemente diferite, se constituie tipologii și «modele», comune mai multor culturi.

Acest gen de studii poate fi, evident, util pentru interpretarea textelor biblice și este efectiv utilizat pentru studiul concepțiilor despre rudenie în Vechiul Testament, poziția femeii în societatea israelită, influența riturilor agrare etc. În textele care relatează învățătura lui Isus, de exemplu parabolele, multe detalii pot fi clarificate datorită acestei abordări.

La fel, în cazul concepțiilor fundamentale, cum ar fi cea a împărăției lui Dumnezeu, sau în cazul modului de a percepe timpul în istoria mântuirii, ca și în cazul proceselor de aglutinare a comunităților primitive. Această abordare permite o mai bună distincție între elementele permanente ale mesajului biblic, care își au fundamentul în natura umană, și determinările contingente, datorate culturilor particulare. Totuși, la fel ca și alte abordări specifice, această abordare nu este în măsură, prin ea însăși, să dea seama de contribuțiile specifice ale Revelației. Trebuie să fim conștienți de aceasta atunci când apreciem dimensiunile rezultatelor sale.

Haruri si binecuvantari tuturor cititorilor1