A doua parte: În această dezbatere, Magisteriul Bisericii catolice nu o dată a luat poziție prin documente importante. În primul rând, Papa Leon al XIII-lea a fixat câteva jaloane pentru orientarea exegezei, prin enciclica sa Providentissimus Deus, din 18 noiembrie 1893. Într-o vreme în care se manifesta un liberalism extrem de sigur de sine, până la a fi dogmatic, Leon al XIII-lea se exprima mai ales în mod critic, fără să excludă totuși aspectul pozitiv al noilor posibilități.

Cincizeci de ani mai târziu, mulțumită muncii rodnice a marilor exegeți catolici, Papa Pius al XII-lea putea să acorde mai mult loc încurajărilor și să invite, în enciclica sa Divino afflante Spiritu, din 30 septembrie 1943, la valorificarea metodelor moderne pentru înțelegerea Bibliei. Constituția despre Revelația divină a Conciliului Vatican II, Dei Verbum, din 18 noiembrie 1965, reia toate acestea; unind perspectivele permanente ale teologiei patristice și noile cunoștințe metodologice modeme, ea ne-a dat o sinteză cu autoritate durabilă.

Între timp, gama metodologică a studiilor exegetice s-a amplificat într-un fel care nu era de prevăzut acum treizeci de ani. Sunt propuse noi metode și noi abordări, de la structuralism până la exegeza materialistă, psihanalitică și liberaționistă.

De asemenea, pe de altă parte, sunt în curs noi tentative; ele vizează să repună în valoare metodele exegezei patristice și să deschidă calea unor noi forme de interpretare spirituală a Scripturii. Așadar, o sută de ani după Providentissimus Deus și cincizeci de ani după Divino aflante Spiritu, Comisia biblică pontificală și-a făcut o datorie din a căuta să definească o poziție a exegezei catolice în situația actuală.

Haruri și binecuvantate tuturor cititorilor!