Continuarea de sambătă
Rodnicia acestei atitudini constructive s-a manifestat în mod incontestabil. Studiile biblice au dobândit un avânt remarcabil în Biserica catolică și valoarea lor științifică a fost recunoscută din ce în ce mai mult în lumea savanților și printre credincioși. Dialogul ecumenic a fost facilitat în mod considerabil. Influența Bibliei asupra teologiei s-a adâncit și a contribuit la reînnoirea teologică. Interesul pentru Biblie a crescut printre catolici și a favorizat progresul vieții creștine. Toți cei care au dobândit o formație serioasă în acest domeniu apreciază că de acum înainte este imposibilă întoarcerea la un stadiu de interpretare precritică, pe care o consideră, nu fără temei, în mod clar insuficientă.
Dar chiar în momentul în care metoda științifică cea mai răspândită – metoda «istorico-critică», – este practicată în mod curent în exegeză, inclusiv în exegeza catolică, această metodă se află din nou pusă în discuție: pe de o parte, în lumea științifică însăși, prin apariția altor metode și abordări, și, pe de altă parte, prin criticile a numeroși creștini, care o socotesc deficientă din punctul de vedere al credinței.
După cum îi arată numele, fiind preocupată în mod deosebit de evoluția istorică a textelor sau a tradițiilor de-a lungul timpului – de diacronie -, metoda istorico-critică este în prezent concurată, în anumite medii, de metode care insistă pe o înțelegere sincronică a textelor, atât în privința limbii, cât și a alcătuirii, a narațiunii sau a efortului lor de a convinge. De altfel, grijii pe care o au metodele diacronice de a reconstitui trecutul i se substituie la mulți o tendință de a întreba textele situându-le în perspectivele timpului prezent, perspective de ordin filozofic, psihanalitic, sociologic, politic etc. Acest pluralism de metode și abordări este apreciat de unii ca un indiciu de bogăție, dar altora le dă impresia unei mari confuzii.
Reală sau aparentă, această confuzie oferă noi argumente adversarilor exegezei științifice. Conflictul dintre interpretări, după părerea lor, arată că nu se câștigă nimic supunând textele biblice exigențelor metodelor științifice, ci că dimpotrivă, se pierde mult. Ei subliniază că exegeza științifică are ca rezultat provocarea perplexității și a îndoielii în nenumărate puncte care, până atunci, erau acceptate fără tulburare, că îi determină pe unii exegeți să ia poziții contrare credinței Bisericii în probleme de mare importanță, cum ar fi zămislirea feciorelnică a lui Isus și minunile lui, și chiar învierea și divinitatea lui.
Chiar atunci când nu ajunge la asemenea negări, după părerea lor, exegeza științifică se caracterizează prin sterilitate în ceea ce privește creșterea vieții creștine. În loc să permită un acces mai ușor și mai sigur la izvoarele vii ale Cuvântului lui Dumnezeu, ea face din Biblie o carte închisă, a cărei interpretare, mereu problematică, cere rafinamente tehnice, care fac din ea un domeniu rezervat câtorva specialiști. Acestora din urmă, unii le aplică fraza din Evanghelie: «Voi ați luat cheia cunoștinței; voi înșivă n-ați intrat, iar pe cei ce voiau să intre, i-ați împiedicat» (Lc 11,52; cf. Mt 23,13).
Prin urmare, se apreciază necesar ca muncii perseverente a exegezei științifice să i se substituie abordări mai simple, cum ar fi una sau alta din practicile lecturii sincronice, considerată ca suficientă, sau chiar, renunțând la orice studiu, se preconizează o lectură a Bibliei numită «spirituală», înțelegând prin aceasta o lectură călăuzită numai de inspirația personală subiectivă și destinată să hrănească această inspirație. Unii îl caută în Biblie mai ales pe Cristos cel al viziunii lor personale și satisfacerea religiozității lor spontane. Alții pretind că găsesc în ea răspunsuri directe la tot felul de întrebări, personale sau colective. Sunt numeroase sectele care propun drept singura adevărată o interpretare despre care afirmă că le-a fost revelată.
Haruri si binecuvantari tuturor citttorilor!
