I. METODE ȘI ABORDĂRI PENTRU INTERPRETARE

A. METODA ISTORICO-CRITICĂ

Metoda istorico-critică este metoda indispensabilă pentru studiul științific al sensului textelor vechi. Deoarece Sfânta Scriptură, în calitate de «Cuvânt al lui Dumnezeu în limbajul omenesc», a fost compusă de autori umani în toate părțile și izvoarele sale, înțelegerea ei corectă nu numai că o admite ca legitimă, ci pretinde utilizarea acestei metode.

1. Istoria metodei

Pentru aprecierea corectă a acestei metode în stadiul ei actual, trebuie aruncată o privire asupra istoriei ei.Anumite elemente ale acestei metode de interpretare sunt foarte vechi. Ele au fost folosite în antichitate de unii comentatori greci ai literaturii clasice și, mai târziu, în perioada patristică, de autori ca Origen, Ieronim și Augustin. Metoda era atunci mai puțin elaborată. Formele sale moderne sunt rezultatul perfecționărilor, aduse mai ales începând cu umaniștii Renașterii și cu recursus ad fontes preconizat de ei. În timp ce critica de text a Noului Testament nu s-a putut dezvolta ca disciplină științifică decât începând de la 1800, după ce s-a produs desprinderea de Textus receptus, începuturile criticii literare datează din secolul al XVII-lea, cu opera lui Richard Simon, care a atras atenția asupra dubletelor, a divergențelor în conținut și a diferențelor de stil care se pot observa în Pentateuh, constatări dificil de conciliat cu atribuirea întregului text unui singur autor, Moise.

În secolul al XVIII-lea, Jean Austruc încă se mulțumea să dea ca explicație faptul că Moise s-a folosit de mai multe surse (mai ales de două surse principale) pentru alcătuirea Cărții Genezei, dar, mai târziu, critica a contestat din ce în ce mai hotărât atribuirea lui Moise însuși a alcătuirii Pentateuhului. Critica literară s-a identificat mult timp cu efortul de a discerne în texte diferitele surse. Astfel s-a dezvoltat, în secolul al XIX-lea, ipoteza «documentelor», care caută să dea seama de redactarea Pentateuhului.

Patru documente, în parte paralele între ele, dar provenind din epoci diferite, ar fi fuzionat: iahvistul (J), elohistul (E), deuteronomistul (D), și sacerdotalul (P: documentul Preoților); de acesta din urmă redactorul final s-ar fi folosit pentru structurarea ansamblului. În mod analog, pentru a explica în același timp convergențele și divergențele constatate între cele trei evanghelii sinoptice, s-a recurs la ipoteza celor «două surse», potrivit căreia evangheliile lui Matei și Luca ar fi fost alcătuite pornind de la două surse principale: evanghelia lui Marcu, pe de o parte, și, pe de altă parte, o culegere de cuvinte ale lui Isus (numită Q, din germanul «Quelle», «izvor, sursă»). În esență, aceste două ipoteze mai au curs actualmente în exegeza științifică, dar fac obiectul unor contestări.

În dorința de a stabili cronologia textelor biblice, acest gen de critică literară se limita la o muncă de decupare și de descompunere, pentru a distinge diferitele surse și nu acorda suficientă atenție structurii finale a textului biblic și mesajului pe care îl exprimă în stadiul actual (se dovedea prea puțină considerație pentru munca redactorilor). Datorită acestui fapt, exegeza istorico-critică putea apărea ca dizolvantă și distrugătoare, cu atât mai mult cu cât unii exegeți, sub influența istoriei comparate a religiilor, așa cum se practica atunci, sau pornind de la concepții filozofice, emiteau judecăți negative împotriva Bibliei.

Hermann Gunkel a scos această metodă din ghetoul criticii literare înțelese în acest mod. Deși continua să considere cărțile Pentateuhului drept compilări, și-a îndreptat atenția asupra texturii specifice a fiecărui fragment. El a încercat să definească genul fiecăruia (de ex. «legendă» sau «imn») și mediul lor de origine sau «Sitz im Leben» (de ex. situație juridică, liturgie etc). Cu această cercetare a genurilor literare se înrudește «studiul critic al formelor», «Formgeschichte», inaugurat în exegeza sinopticilor de Martin Dibelius și Rudolf Bultmann.

Acesta din urmă a combinat cu studiile de «Formgeschichte» o hermeneutică biblică inspirată de filozofia existențialistă a lui Martin Heidegger. Rezultatul a fost că Formgeschichte a suscitat adesea serioase rezerve. Însă această metodă, în sine, a dus la manifestarea mai clară a faptului că tradiția neotestamentară și-a avut originea și și-a dobândit forma în comunitatea creștină, în Biserica primară, trecând de la propovăduirea lui Isus însuși, la propovăduirea ce proclamă că Isus este Cristos.

La «Formgeschichte» s-a adăugat «Redaktionsgeschichte», «studiul critic al redactării». Acesta caută să pună în lumină contribuția personală a fiecărui evanghelist și orientările teologice care i-au călăuzit munca de redactare. O dată cu utilizarea acestei din urmă metode, seria diferitelor etape ale metodei istorico-critice a devenit mai completă: de la critica de text se trece la o critică literară care descompune (căutarea surselor), apoi la un studiu critic al formelor, în sfârșit la o analiză a redactării, care dă atenție textului în alcătuirea lui. În acest fel, a devenit posibilă o înțelegere mai clară a intențiilor autorilor și redactorilor Bibliei precum și a mesajului pe care l-au adresat primilor destinatari. Metoda istorico-critică a dobândit astfel o importanță de prim plan.

Haruri si binecuvantari tuturor cititorilor!