În secolul V,

Imperiul Roman de Apus se afla în plină criză din cauza invaziilor barbare, în timp ce prestigiul și influența papalității creștea, mai ales în timpul pontificatului lui Leon cel Mare, care utiliza dreptul roman și a negociat cu Attila și Geinseric. Autoritatea papei era limitată la bisericile occidentale, conform decretelor pontificale adresate episcopilor si mitropoliților.

Deținea o minimă influență asupra Orientului și de aceea s-a convocat cel de-al treilea conciliu de la Efes, prin care se încerca evidențierea rolului papei. S-a stabilit dreptul de succesiune roman, stabilind dobândirea legitimă a drepturilor și statutului juridic, funcția și puterile, însă nu și meritele personale ale lui Petru, fiind denumit nedemnul urmaș al Sf. Petru, el fiind Apostolicus și nu Apostolus.

Împăratul Valentinian al III-lea (424-455) a promulgat un edict prin care recunoștea primatul papal ca fiind valabil și în Orient. La baza primatului papal se aflau meritele Sfântului Petru, rangul si demnitatea orașului Roma și o decizie sinodală. Biserica Romană dobândea, astfel, puterea de lege.

Harururi si binecuvantari tuturor cititorilor!