Inspiraţia din “San Pietro”

S-a întâmplat că tocmai la Roma, în bazilica “Sfântul Petru”, Dominic a simţit inspiraţia B se spune că i-au apărut apostolii Petru şi Paul B de a-i trimite pe fraţii săi în toată lumea.

La început, a trimis un grup de şapte la Paris, pentru a aprofunda studiul teologiei şi pentru a câştiga noi recruţi pentru ordin printre maeştri şi elevi; un alt grup a mers în Spania şi un al treilea la Bologna, unde va lua fiinţă primul studiu dominican. În aceşti ani, vor intra în ordin personalităţi celebre ca Giordano din Saxonia, care va fi şi succesorul său, şi Reginaldo din Orléans, celebru profesor de drept. Deja în 1219, vizitând Parisul, Dominic a găsit aici o comunitate de circa 30 de fraţi.

Regula sfântului Augustin le era încă utilă pentru partea spirituală, dar de acum înainte, o dată cu răspândirea tot mai rapidă a ordinului în lume, era necesară găsirea unui mod organic pentru a-l guverna. Dominic a compus constituţiile, în care, sub acoperirea regulii sfântului Augustin, va salva specificul carismei sale.

Noul ordin, de fapt, avea scopul de a vesti evanghelia “la toate popoarele”, după modelul apostolilor. Pentru aceasta, fiii săi trebuiau să trăiască în sărăcie, în castitate şi în ascultare, pentru a fi instrumente adaptate predicării; se adunau în comunitate, unde trăiau fraternitatea în unitate, dedicându-se contemplării şi studiului, pentru a pleca apoi în misiune; aveau un superior în propriul convent, dar făceau voturile în faţa generalului ordinului, care putea să dispună de fiecare dintre ei pentru a-l trimite unde o impuneau nevoile.

Dominic a reuşit să aducă ordinului respectabilitate în raport cu cele tradiţionale şi, mai ales, a reuşit să adune între ei oameni care uneau în viaţa lor sfinţenia şi cultura. Şi dacă episcopii aveau datoria de a predica în dieceza lor B ceea ce nu se prea întâmpla B, predicatorii considerau lumea întreagă ca o unică Biserică în care trebuiau să predice evanghelia cu viaţa şi cu cuvântul.

Recunoaşterea pontificală

Spre a avea cale liberă pentru această misiune, Dominic s-a dus din nou la Roma şi a obţinut, de la Honoriu al III-lea, recunoaşterea caracterului universal al ordinului. Era 11 februarie 1218. Dominic putea să-şi trimită fiii în aproape toate ţările Europei, chiar şi în acele locuri unde până atunci se aflau popoare păgâne, cum erau unele regiuni nordice.

În timpul şederii sale la Roma, Dominic, în urma recomandărilor papei, şi-a asumat grija faţă de numeroasele călugăriţe din oraş, a căror viaţă avea nevoie de reformă.

La 17 mai 1220, s-a dus la Bologna pentru primul capitlu general al ordinului său, unde s-a stabilit că fraţii predicatori renunţau nu numai la bunurile lor, ci şi la rentele fixe pentru a trăi numai din pomeni.

După capitlu, Dominic a acceptat să predice misiuni în Italia de Nord, deosebit de dificile, atât din cauza răspândirii catarismului, cât şi a luptelor interne dintre oraşe şi dintre diferitele familii nobile. Cu această ocazie, a fondat convente, devenite apoi celebre, la Brescia, Piacenza, Parma şi Faenza, asigurând reînflorirea credinţei în această regiune.

Spre finele anului 1220, Dominic s-a întors la Roma pentru a pune la punct ultimele lucruri la Curia Romană şi pentru a duce la sfârşit reforma privind viaţa călugăriţelor. La sfârşit, el a putut să adune în Mănăstirea “Sfântul Sixt” surorile care doreau să trăiască o viaţă monahală serioasă şi a chemat la Roma, de la Prouille, opt călugăriţe bine formate, care au fost exemplu pentru colegele surori de la Roma.

După ce s-a dus să predice din nou în Italia de Nord şi în Marche, epuizat din cauza muncii, s-a retras la Bologna, şi aici, la 6 august 1221, a plecat la cer. Fraţilor care îl înconjurau cu tristeţe, le-a adresat aceste ultime cuvinte: “Nu plângeţi, vă voi fi mai util de acum înainte şi voi aduce mai multe roade pentru voi, după moarte, decât am făcut-o în viaţă”. Pentru înmormântare nu avea o haină nouă şi fraţii l-au îmbrăcat cu aceea a fratelui Moneta.

Credincioşilor care alergau în număr foarte mare la mormântul său, împodobindu-l şi aducând ex voto-uri pentru harurile primite, fraţii li se opuneau cu hotărâre, temându-se ca nu cumva să fie lezată sărăcia şi simplitatea ce îi fuseseră atât de dragi fondatorului. Mai mult, cu ocazia restaurării bisericii lor, au lăsat afară mormântul lui Dominic, expus intemperiilor. Papa Grigore al IX-lea, după ce s-a plâns de această atitudine, a cerut respect şi o grijă foarte mare faţă de relicvele fondatorului şi, în 1234, l-a înscris în cartea sfinţilor.

Dominic, prin fondarea ordinului său, nu a lăsat pe pământ numai o mână de predicatori, dar şi un autentic loc de formare a sfinţilor.

Haruri si binecuvantari tuturor cititorilor!